Visul creionului de cerneală(Ţara ploii)-fragment I

M-am ridicat din pat ca un cearşaf murdar şi am tras draperiile, observând săgeţi de picături de ploaie ce asediau acoperişurile blocurilor. Afară, perdeaua de ploaie forma un zid. Am deschis geamul şi am tras draperiile; un întuneric crud ca moartea acoperea obiectele din cameră, ca un strat gros de zăpadă. Am decis să aprind veioza galbenă-umbre pictate ca o pasăre fără contur au fost proiectate pe pereţi. Un aer sufocant se formase odată cu închiderea geamului; puteam să trag draperiile şi să sorb picăturile de ploaie. Pe birou vedeam un pahar; aşteptam să se umple…l-am umplut cu scoici de sticlă.

După două ore de somn, ploaia încetase; un argint fără valoare îmbrăca cuburile de ciment cu ochi pătraţi de sticlă . Pe cer se instalase o pată imensă de păcură. Începusem să-mi iau singurătatea la întrebări: vălul meu de victimă ce-mi permitea să disting durerea de orgoliu. 19 ani de viaţă ca o pagină de istorie, cu notiţe pe lângă, cu cuvinte şterse. În sânge mi se dezvoltase un laborator experimental de chimie; creierul funcţiona independent, cu decizii proprii; eu doar îl ţineam într-o pungă roşie- o marionetă.

În camera albă vorbeam cu doi oameni- de fapt, cu nimeni. Cu două scaune. Mă ridicasem în picioare şi mă năpustisem spre ele; nu vroiam să stau jos. Un Dumnezeu limitat, ce împătureşte dealurile în pungi, un Dumnezeu ce umple golurile cu cerneală, un Dumnezeu ce transformă fluturii în păsări, păsările în omizi, omizile în şerpi, şerpii în metrouri.

Moroşanu Ionuţ-Alin