Suicid.

„Imensitate, veşnicie,

Pe când eu tremur în delir,

Cu ce supremă ironie

Arăţi în fund un cimitir”

(G. Bacovia – Pulvis)

O linie jos, una sus, două pe stânga, două pe dreapta – de asta te loveşti când porţi ochelari, de o ramă care şterge puţin din lumea pe care o vezi mai vie, mai plină de constrast. Avea aceeaşi problemă. Ea sau Anemona, ce nume liric şi dulce. Degeaba.

În spatele norului de fum zace, trântită pe pat, Anemona. Cea lirică şi dulce, dar singură şi speriată. Se chinuise să plângă pentru evenimentul ăsta, măcar pentru aspectul tragic, dar nu reuşise. Oprise de mult orice sunet sau imagine ce o putea duce spre o zi bună din trecut. Cine decidea cum era o zi bună? O zi bună era o zi de somn neîntrerupt, adică una pentru mortul cel frumos cu faţa albită şi numele plâns. „De ce tocmai Anemona?” E nevoie să mori ca să auzi cele mai bune lucruri legate de tine. Dar la ora 3 dimineaţa moartea nu e doar un mijloc de a deveni eroul tuturor, dar şi o nevoie. Ca o foame de aer. Acesta era doar momentul potrivit.

Se ridică pe vârfuri, cu părul ciufulit încadrându-i câmpul vizual din trei părţi, şi se întinse până la sticla de vin. Îşi mai turnă un pahar şi se trânti la loc, lăsându-se înghiţită de pilota pudrată de scrum. Lumea nu va ţine minte, Anemona azi, Anemona mâine. Până la prima factură, programare, zi de naştere. Agendele o îngroapă pe Anemona, lumea are mereu alte probleme, Anemona ar fi ultima grijă. „Mai târziu, Anemona, draga mea.”

Draga noastră nu mai simţea nimic prin aerul mort, dar descria scena în minte ei cu o acurateţe morbidă. Îşi dădea seama că a atins limita – a devenit un personaj din poveştile ei. Anemona povestitoarea. De-acum nu va mai pune mâna pe pixuri sau creioane. Biletul de adio stătea scris de 17 ani, dar abia azi l-a transcris pe „curat”. A strecurat în el minciuni. Îi pare rău, îi va fi dor de ei, să nu se întristeze. Nu ştia ce ar trebui să o intereseze.

Presă ţigara în scrumieră şi îşi trase hanoracul mai strâns în jurul ei. Toate senzaţiile treceau prin ea cu uşurinţa cu care ea se scufunda în vis. Se visa tot acolo, atunci. Confuză ca acum şi egoistă ca în fiecare clipă. Îţi lipi obrazul cald de geam şi dădu peste cap restul de vin din sticla.

Simţea o greaţă care o mânca pe interior şi sângele îi adormise în vene. O duru mai tare când strănută violent pulverizându-şi gustul de lacrimi pe ţigară. Anemona era lividă, dar pe dinăuntru era împăcată cu tot. În aceste ultime momente şansa de evadare ce se ivea îi era combustibilul. Moartea ei nu ar fi fost decât poanta decentă pentru gluma proastă ce fuseseră cei 17 ani trăiţi. Citise ceva de genul la Nabokov. „Pnin”. Măcar atât lăsa – cărţi citite. Le-ar fi aruncat în foc.

Se uită în bibliotecă, „Pnin” era flancat de „Rem” şi de o carte de Goebel cu coperta neagră. Anemona – artista torturată, Anemona – haosul nimicului. Anemona bipolara. Îşi adusese aminte de ceva ce văzuse în „Rem”, un citat: „Cancerul ca ultima sursă de energie”.

„Acolo voi fi o stea roşie. Cu pete de cafea şi multe tatuaje, nu am avut nici în vise lumea. Niciodată nu m-am urcat într-un copac. Am avut primul sărut la 14-nenorociţi-de-ani. Sunt atât de plină de venin încât odată am speriat un şarpe. Ca stea va fi diferit. Va fi bine. Bine bine foarte bine… Voi mânca ghirlande şi voi desena pisoi gri cu cretă verde în timp ce mă plimb pe filamente de becuri şi port discuţii intelectuale cu cioburi de diamante. O să fie cum mi-am imaginat că va fi ceea-ce-urmează-după-viaţă încă  de acum trei ani.”

Greaţa devenea insuportabilă şi vedea acum prin ceaţă umbre groase ca nişte robe de praf. Mergea încet spre pat cu pasul ei beat şi sprijinindu-se de dulap. Îşi ridică privirea aproape rânjind îngrozită. Coşciugul de lemn părea că se apleacă peste ea, că alunecă spre ea.

„Încet. Macii se usucă. Băltoaca se evaporă. Cireşele putrezesc şi scrumul se macină. Dar eu, eu niciodată nu voi putea să fac măcar atât.”

Lavinia Petrescu