Clepsidra regelui de teracotă

Cât de negru şi cicatrizat e oraşul. E vina ploii şi a întunericului. Pătratele şi trotuarele din spatele beţelor de lumină aruncă ochi de indiancă. Totul e de sticlă şi nimic din carne. Carnea e pe străzi-putrezită şi roasă pe dinăuntru. Deschide geamul şi lasă ploaia să intre odată cu frigul-stai în pat învelit şi visează. Fereastra e tabloul tău cu nori şi ciment. Uneori e ascunsă în spatele cortinei ca un actor laş; alteori e pictată cu nori şi păsări.
Pune-ţi pe spate gheare de diavol şi mănâncă frica. Dormi pe culcuş de frunze moarte şi înveleşte-te cu singurătate. Mori cu toamna după umeri şi reînvie cu iarna. Drumul tău e visul păsărilor albe închis într-o cutie de amintiri. Inspiraţia ta să expire înapoi aerul dintr-un cosgiuc iar mâinile tale să rămână lipite de păcat. Sculptează-ţi propiul zeu şi înveşmântează-l în mantia regretului: mov ca amurgul din spatele albastrului. Transformă-ţi pacea într-un munte şi ura într-un plânset. Fericirea în filozofie şi viaţa în matematică. Umbra să-ţi fie suflet care atinge ore târzii. Lasă rănile să se deschidă şi picură  otravă de orgoliu pe ele. Vis când dormi şi coşmar când te trezeşti. Renunţă la aripi. Eşti un perete lovit de furie; zgâriat de pensule rupte şi zugrăvit în negru. Ploaia e culoarea de pe zidurile unui cimitir. Îngroapă-ţi tristeţea în durere.

Morosanu Ionut-Alin